Limba spaniolă.html



castiliană / spaniolă (castellano / español) †
A creat prin:	{{{creator}}} în {{{an}}}
Scop:	{{{scop}}}
Vorbită în:	Argentina, Columbia, Cuba, Mexic, Spania şi alte 40 ţări
Regiuni:Vorbită în:	Peninsula Iberică, America Latină
Perioadă existenţiei:	{{{perioadă}}}
Număr de vorbitori:	332 milioane[1]
Loc:	2 (ca limbă maternă)[1]
Sistem de scriere:
Tipologie:	SVO
Clasificare:	limbi indo-europene  italice   romanice    romanice de vest           ibero-romanice       castiliană (spaniolă)
Statut oficial
Oficială în:	Uniunea Europeană, Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, El Salvador, Guineea Ecuatorială, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Porto Rico, Republica Dominicană, Sahara Occidentală, Spania, SUA, Uruguay, Venezuela (pâna la 1987 Filipine)
Reglementată de:	AALE
Coduri de limbă
ISO 639–1	es
ISO 639-2	spa
ISO 639-3	{{{iso3}}}
SIL	spn  en
SIL	{{{sil2}}}
Text în limba
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - Art.1 Todos los seres humanos nacen libres e iguales en dignidad y derechos y, dotados como están de razón y conciencia, deben comportarse fraternalmente los unos con los otros.		Tatăl nostru Todos los seres humanos nacen libres e iguales en dignidad y derechos y, dotados como están de razón y conciencia, deben comportarse fraternalmente los unos con los otros.
Transliteraţie
Limbă - Listă de limbi - Lingvistică
Vizitaţi Wikipedia în castiliană / spaniolă!
Lumea hispanofonă
Această pagină poate conţine caractere Unicode.

Limba spaniolă (lengua española, español), numită uneori şi limba castiliană (castellano), este o limbă romanică din subgrupul iberic. Este una dintre cele şase limbi oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Spaniola se situează pe locul doi ca cea mai vorbită limbă în lume conform numărului vorbitorilor care o au ca limbă maternă^[1], fiind precedată doar de chineza mandarină. O vorbesc ca prima şi a doua limbă între 450^[2] şi 500^[3] milioane de persoane. Se plasează pe locul trei ca cea mai folosită limbă atât maternă, cât şi străină, fiind întrecută de chineza mandarină şi de engleză.

Spaniola ocupă, de asemenea, locul doi în topul celor mai studiate limbi din lume,^[4] fiind învăţată de cel puţin de 14 milioane de studenţi.^[5] Conform altor surse, acest număr depăşeşte 46 de milioane de studenţi distribuiţi în 90 de ţări.^[6]

Atât spaniola, cât şi alte limbi romanice, reprezintă o continuare modernă a latinei vulgare, limbă care a fost vorbită împreună cu latina cultă în fostul Imperiu Roman şi care a pus bazele tuturor limbilor romanice moderne. Datorită propagării sale în America, spaniola este limba neolatină care a cunoscut cea mai largă răspândire în lume.

modifică Origine şi nume

Pentru detalii, vezi articolul  nume date limbii spaniolevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Spaniola s-a dezvoltat din dialectul latin vorbit în zonele limitrofe dintre Cantabria, Burgos, La Rioja şi Álava, provinciile de nord din actuala Spanie, devenind cel mai popular idiom al Regatului Castiliei (latina a fost o limbă oficială). De aici vine şi numele original al dialectului, castellano, care face o referinţă la zona geografică de unde provine limba. Celălalt nume, español, vine de la Hispaniolus din latina medievală, mai precis din forma sa corectă^[7] Spaniolus. Ramón Menéndez Pidal oferă altă explicaţie etimologică. Cuvintelor clasice hispanus şi hispanicus li se ataşau în latina vulgară sufixul -one (cf. în spaniolă: bretón, borgoñón, în franceză wallon etc.), astfel cuvântul *hispanione s-a schimbat în españón, şi apoi în español.^[8] Acest cuvânt a fost apoi împrumutat de către alte limbi romanice (cf. catalană espanyol, franceză espagnol, italiană spagnolo, occitană espanhòu, portugheză espanhol, română spaniol).

Evenimentele istorice, socio-economice şi folosirea spaniolei ca limbă de schimb au permis acesteia să devină lingua franca în Peninsula Iberică, însă aceste fapte n-au dus la dispariţia altor limbi vorbite acolo. Se estimează că în a doua jumătate a secolului XVI 80% din locuitorii Spaniei vorbeau spaniola.^[9]

modifică Dispută de nume

Conform dicţionarului normativ, publicat de către Academia Regală Spaniolă, şi Dicţionarului Panhispanic de Chestiuni,^[10] aprobat de 22 academii de limbă spaniolă ca normativ, numele español şi castiliano sunt sinonime, ambele fiind acceptate. Asociaţia Academiilor Limbii Spaniole, care întruneşte toate academiile de limbă spaniolă din ţările hispanofone, recomandă numele español spre a fi folosit, în general, în alte limbi naţionale (cf. germană Spanisch, engleză Spanish, poloneză hiszpański, rusă испанский).

modifică Clasificare şi limbi înrudite

Pentru detalii, vezi articolul  limbi ibero-romanicevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Spaniola face parte din subgrupul ibero-romanic al limbilor romanice.^[11] Are multe în comun cu limba aragoneză, asturiană, catalană, galiciană şi portugheză. Spaniolii se pot înţelege şi cu vorbitorii limbii italiene, fără a cunoaşte italiana. Limba ladino, vorbită de către sefarzi, este de fapt castiliana medievală, influenţată de turcă şi ebraică.

Dialectele spaniolei şi limbile vorbite în Spania

Matteo Bartoli, un lingvist italian, şi Valeriu Rusu au clasificat-o, împreună cu alte limbi ibero-romanice şi romanice orientale, ca limbă conservativă, care a păstrat multe cuvinte devenite arhaice în alte limbi romanice.^[12] Tabelul de mai jos indică câteva similarităţi:

modifică Istorie

Pentru detalii, vezi articolul  istoria limbii spaniolevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Pagină din Grammatica de Antonio de Nebrija

Istoria limbii spaniole începe cu dialectele iberice ale latinei vulgare, limbă vorbită de populaţia Imperiului Roman. Variantele vorbite în Spania nordică de astăzi au pus bazele dezvoltării ulterioare a limbii. După căderea Imperiului Roman Occidental în secolul V, influenţa latinei clasice asupra poporului a fost succesiv redusă. Latina vorbită pe vremea aceea reprezenta o mixtură a varietăţilor romanice hispanice, între care era şi castiliană veche. În secolul VIII, invazia musulmană în peninsula Iberică duce la formarea celor două zone de latinitate: Al-Andalus (Andaluzia contemporană), unde se utilizau dialecte romanice cunoscute sub denumirea de „limba mozarabă”, aflată sub influenţa puternică a limbilor invadatorilor: arabei şi berberei, şi zonă nordică, unde s-au format regatele creştine, iar din dialecte romanice s-au dezvoltat aparte de castiliană şi alte limbi romanice moderne: limba catalană, aragoneză, astur-leoneză şi galiciano-portugheză^[13]

Castiliana primitivă a derivat din latină în comitatul medieval al Castiliei şi se afla sub influenţa limbilor bască şi vizigotă. Cele mai vechi texte în spaniolă sunt Glosas Emilianenses (Glosele Emiliane), ce s-au păstrat în Mănăstirea Yuso aflată în San Millán de la Cogolla, La Rioja, Spania. Această localitate era considerată că fiind un centru cultural medieval.

Spaniola s-a extins la sudul peninsulei datorită Reconquistei şi uniunilor regatelor creştine (uniunea Castiliei şi Leónului, Castiliei şi Aragonului şi apoi formarea statului spaniol). În secolul XV, în timpul procesului de unificare a Spaniei, Antonio de Nebrija a publicat Grammatica. Acesta este primul tratat al gramaticii limbii spanille şi în genere al unei limbi vulgare europene. Colonizarea şi cucerirea Americii a permis expansiunea limbii spre cea mai mare parte a continentului american.

În prezent limba spaniolă este una dintre cele mai vorbite şi populare limbi ale lumii şi cea mai folosită limbă romanică. Este utilizată în Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană şi, ca limbă oficială, în Uniunea Latină. Numărul vorbitorilor creşte repede dat fiind faptul că stă pe locul doi ca cea mai studiată limbă din lume, precedată doar de limba engleză^[4].

modifică Distribuţie geografică

Spaniola este una dintre limbi oficiale ale Uniunii Europene,^[14] Organizaţiei Statelor Ibero-Americane,^[15] Organizaţiei Statelor Americane,^[16] Organizaţiei Naţiunilor Unite,^[17] Mercosur-ului şi Comunităţii Andine a Naţiunilor.

modifică Europa

Pentru detalii, vezi articolul  limba spaniolă în Europavezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Spaniola este declarată drept limbă oficială în Spania, ţara de la care şi-a moştenit numele şi unde s-a dezvoltat. Rămâne în uz şi în Gibraltar, dar acolo doar limba engleză este folosită oficial.^[18] Spaniolă este la fel vorbită (neoficial) în Andorra, unde doar limba catalană se bucură de statutul de limbă statală.^[19] Este şi una dintre 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene^[14]. Există comunităţi vorbitoare de spaniolă şi în alte state europene: Elveţia, unde castiliana este cea mai vorbită limbă minoritară,^[20] Regatul Unit, Franţa şi Germania.^[21]

modifică America

Pentru detalii, vezi articolul  limba spaniolă în Americavezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Ciudad de México - oraşul cu cei mai mulţi vorbitori de limbă spaniolă

Majoritatea vorbitorilor limbii spaniole locuiesc în America Latină. Dintre ţările cu cel mai ridicat număr al hispanofonilor, doar Spania nu se află în America. Ţările cu cea mai mare populaţie hispanofonă sunt Mexic şi Columbia, ambele amplasate pe acest continent. La nivel naţional, spaniola este oficială în Argentina, Bolivia,^[22] Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay,^[23] Peru^[22], Republica Dominicană, Uruguay şi Venezuela. De asemenea, este oficială în regiunea dependentă faţă de Statele Unite, Puerto Rico, alături de limba engleză.

Spaniola nu este recunoscută oficială în fostă colonie britanică, Belize, dar, conform recensământului din 2000, 52,1% dintre locuitori cunosc şi vorbesc spaniola la un nivel avansat.^[24] Limba este păstrată datorită urmaşilor colonizatorilor spanioli, care au rămas în regiune din secolul XVII. Totuşi, engleza este cea care se bucură de statutul de limbă oficială unică a ţării.^[25]

Spaniola a devenit din ce în ce mai importantă în Brazilia datorită proximităţii şi schimbului comercial între acest stat şi vecinii săi hispanofoni, mai ales datorită intrării în componenţa grupării politice Mercosur/Mercosul.^[26] În 2005 Congresul Naţional al Braziliei aprobă un act, acceptat apoi şi de către Preşedinte, care a făcut limba spaniolă disciplină şcolară în licee^[27] De asemenea, de-a lungul frontierei între Brazilia şi Uruguay, este vorbită limbă creolă, numită aici „portuñol”.

În Haiti limba franceză este una dintre două limbi oficiale, cu toate că o vorbesc doar 10% din populaţie. Majoritatea haitienilor vorbesc creola, care de asemenea este oficială. Creola este bazată pe franceză şi unele limbi africane, dar a fost profund influenţată şi de spaniolă. Deşi spaniola în sine nu este oficială, ea este vorbită de către cea mai mare parte a populaţiei, în special cea care locuieşte lângă frontiera cu Republica Dominicană.

Distribuţia limbii spaniole în Statele Unite. Nuanţele de albastru mai închis indică regiuni cu populaţii hispanofone mai numeroase.

Trinidad şi Tobago au fost colonizate pentru prima dată de către spanioli în 1498. Deşi mai târziu ambele insule au ajuns sub dominaţia engleză, populaţia locală a păstrat limba primilor colonizatori. Fiindcă Trinidad se află în apropierea coastelor nordice ale Americii de Sud, rămâne influenţat de vecinii săi hispanofoni. Recensământul recent a dovedit că mai mult de 1 500 locuitori vorbesc spaniola.

În Statele Unite ale Americii, conform recensământului din 2006, 44,3 de milioane de locuitori sunt de origine spaniolă sau hispanică. 34 de milioane sau 12,2% a populaţiei cu vârsta mai mare de cinci ani folosesc spaniola în uzul familial.^[28] Spaniola a avut o istorie lungă în Statele Unite, pentru că multe state din sud-vestul ţării (de exemplu Texas sau California) erau parţial colonii spaniole, iar acum este în curs de revitalizare datorită migraţiei umane din America Latină. Este cea mai studiată limbă străină în şcolile Statelor Unite.^[29] Deşi Statele Unite ale Americii nu au desemnat nicio limbă drept oficială, spaniola este recunoscută formal la nivel statal în New Mexico, unde este vorbită de către 30% de locuitori, şi rămâne limba principală în Puerto Rico. În speţă, SUA ocupă poziţia a cincea pe lista ţărilor cu cea mai numeroasă populaţie hispanofonă din lume.

modifică Filipine

Pentru detalii, vezi articolul  limba spaniolă în Filipinevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Deşi spaniola a fost limbă oficială a Filipinelor, nu era niciodată vorbită de către majoritatea populaţiei. Importanţa sa s-a diminuat la începutul secolului XX după ocuparea insulelor de către Statele Unite. Introducerea limbii engleze în sistemul filipinez de guvernare a dus la utilizarea mai redusă a limbii spaniole şi, în consecinţă, pierderea statutului de limbă oficială în 1987. Preşedintele Filipinelor, Gloria Macapagal Arroyo, anunţă în 2007 că spaniola va deveni încă o dată un obiect de studiu obligatoriu.^[30] Acesta nu înseamnă însă că spaniolă va redeveni limba oficială a insulelor. Rămâne însă o limbă auxiliară. Conform recensământului din 1990, în Filipine trăiau 2 658 vorbitori nativi ai limbii castiliene.^[31] Date legate de populaţia hispanofonă actualmente sunt indisponsibile pentru că nu apărut în recensământele din 1995 şi 2000.

Conform recensământului din 2000, 600 000 de locuitori ai Filipinelor vorbesc limba chavacano, o varietate a creolei spaniole. De asemenea, multe limbi native ale insulelor conţin împrumuturi din spaniolă datorită influenţei europene şi mexicane în perioada colonizării.

modifică Alte părţi ale lumii

În Africa spaniola este o limbă oficială a comunităţii autonome Insulele Canare^[32] şi a oraşelor autonome Ceuta şi Melilla. Este oficială şi în Sahara Occidentală^[33] (împreună cu limba arabă), recunoscută de către ONU, şi în Guineea Ecuatorială^[34] (împreună cu limba franceză şi portugheză).

În Oceania, spaniola este vorbită pe Insula Paştelui, o posesiune teritorială a Chile.

modifică Variante

Pentru detalii, vezi articolul  dialecte şi variante ale limbii spaniolevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Voseo: în ţările marcate în albastru se preferă forma vos, iar în cele în verde atât vos cât şi tú

Există câteva diferenţe importante între dialectele limbii spaniole folosite atât în Spania cât şi în America Latină. În Spania se consideră comună pronunţia castiliană conform standardului naţional, iar folosirea laísmo (o tendinţă de a pune un pronume de complement direct la în loc celui de complement indirect le) este dezaprobată.

Spaniolă are trei pronume de a doua persoană la singular: tú, usted şi vos. În general, tú şi vos sunt neformale, dar folosirea lor depinde de ţară — în Spania utilizarea pronumelui vos este limitată la liturghie, iar în Argentina tú este cosiderat arhaic. Usted (derivat din vuestra merced, ce justifică abreviere vd.) este formă cea mai formală şi folosită pentru a arăta respectul faţă de interlocutor.

Multe dialecte ale limbii spaniole se disting datorită unora dintre următoarele caracteristici:

• ceceo — lipsă de distincţie între fonemele /θ/ şi /s/, cu /θ/ fiind sunet utilizat în locul ambelor. Ceceo poate fi întâlnit aproape numai în Andaluzia.
• distinción — distincţie clară între fonemele /θ/ şi /s/. Aparţine variantei standard a limbii spaniole.
• lleísmo — lipsă de distincţie între fonemele /ʎ/ şi /ʝ/, cu /ʎ/ fiind sunet utilizat în locul ambelor.
• seseo — lipsă de distincţie între fonemele /θ/ şi /s/, cu /s/ fiind sunet utilizat în locul ambelor. Seseo este tipic pentru America Latină şi dialectul insulelor Canare.
• sheísmo — înlocuirea fonemelor /ʎ/ şi /ʝ/ cu /ʃ/.
• voseo — folosirea pronumelui vos în loc de tú, care are loc în principiu în Argentina, Chile şi Uruguay, dar devine populară şi în America Centrală.
• yeísmo — lipsă de distincţie între fonemele /ʎ/ şi /ʝ/, cu /ʝ/ fiind sunet utilizat în locul ambelor.
• zheísmo — înlocuirea fonemelor /ʎ/ şi /ʝ/ cu /ʒ/.

modifică Sistem de scriere

Pentru detalii, vezi articolul  ortografia limbii spaniolevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Spaniola foloseşte alfabetul latin îmbogăţit cu litera ñ (eñe, care reprezintă fonemul /ɲ/) şi digrafele: ch (reprezentează fonemul t͡ʃ) şi ll (reprezintă fonemul /ʎ/). Totuşi, digraful rr, care reprezintă fonemul /r/, nu este considerat parte a alfabetului. Astfel, alfabetul tradiţional spaniol conţine 28 semne (30 cu k şi w, care apar doar în cuvintele împrumutate):

A B C Ch D E F G H I J (K) L Ll M N Ñ O P Q R S T U V (W) X Y Z

În timpul celui de-al 9-lea Congres al Asociaţiei Academiilor Limbii Spaniole în 1994, se acordă adaptarea unui alfabet latin universal, în care ch şi ll nu sunt litere independente. Totuşi, această reformă afectează doar procesul de ordonare alfabetică a cuvintelor, nu compoziţia alfabetului. Astfel, digrafele ch şi ll încă fac parte din acesta.^[35]

Spaniola foloseşte accentul ascuţit pentru a marca un loc de punere a accentului când el nu este de acord cu reguli. Fiecare semn care aparţine vocalei (a, e, i, o, u) poate să prindă acest diacritic (rezultând în á, é, í, ó, ú). De asemenea, diereza rămâne în uz în trigrafele güe şi güi pentru a indica u sonor (altfel, u în trigrafe gue şi gui este mut).

modifică Fonetică

Pentru detalii, vezi articolul  fonetica limbii spaniolevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Prezentarea fonemelor limbii spaniole este foarte dificilă din cauza varietăţii dialectice. Tabelele de mai jos prezintă sunete care fac parte din standardul spaniol, dar pot să nu existe în unele dialecte din cauza proceselor fonetice precum yeísmo.

modifică Consoane

Tabelul mai jos afişează fonemele consonantice ale limbii spaniole.

În secolul XVI, sistemul consonantic al spaniolei a trecut prin câteva schimbări importante care l-au diferenţiat de limbile vecine, precum portugheza sau catalana:

• /f/ la începutul cuvintelor s-a schimbat în /h/, care a devenit apoi mut (lat. FERRVM → sp. hierro, rom. fier, lat. FORMOSVS → sp. hermoso, rom. frumos).
• fricativa bilabială /β̞/ s-a unit cu oclusiva bilabială /b/, rezultând din lipsa de diferenţă între pronunţia literelor b şi v în spaniola contemporană (o excepţie fiind unele arii ale Spaniei şi Peru).
• fricativa alveolară sonoră /z/, fonemul separat în spaniola medievală, s-a unit cu echivalentul său surd /s/, rezultând din pronunţia surdă a ambelor.
• fricativa postalveolară sonoră /ʒ/ s-a unit cu /ʃ/ şi a evoluat în fricativa velară surdă /x/, scrisă ori ca j, ori ca g înainte e şi i.
• africata alveolară sonoră /d​͡z/ s-a unit cu echivalentul său surd /t​͡s/ şi a evoluat în fricativa dentală surdă /θ/, scrisă ori ca z, ori ca s înainte e şi i. Totuşi, în Andaluzia, Insulele Canare şi America şi acest sunet s-a unit cu /s/.

Sistemul consonantic al spaniolei medievale este bine păstrat în limba ladino, pentru că aceasta a devenit limbă separată înaintea schimbărilor prezentate mai sus.

modifică Vocale

Spaniola are cinci vocale care pot apărea atât în silabe accentuate cât şi în neaccentuate.^[36]

De asemenea, sistemul vocalic al spaniolei conţine şase diftongi descendenţi şi opt ascendenţi. Adiţional, în vorbirea rapidă, vocalele în hiat devin diftongi^[36], sau, când reprezintă acelaşi sunet, fuzionează împreună^[36]).

Nazalizarea fonetică poate să aibă loc atunci când o vocală precede o silabă cu consoană nazală la sfârşit sau când apare între două consoane nazale.

Un /e̞/ epentetic este întrodus înaintea combinaţiei /s/ + altă consoană la începutul cuvântului (escribir — a scrie dar transcribir → a transcrie).

modifică Accent

Spaniola este o limbă silabică, ceea ce înseamnă ca fiecare silabă are aceeaşi durată indiferend de accent.^[39] Se accentuează în general una dintre ultimele trei silabe ale cuvântului (există câteva excepţii rare, unde este accentuată silaba a patra de la sfârşit). Iată tendinţele generale de accentuare^[40]:

• cuvintele care se sfârşesc cu vocale sau /s/ au accentul pe penultima silabă
• cuvintele care se sfârşesc cu alte consoane au accentul pe ultima silabă
• silaba a patra de la sfârşit se accentuează rar, doar atunci când cliticul urmează formele verbale anumite

Fiecare excepţie este marcată folosind accentul ascuţit.

modifică Gramatică

Pentru detalii, vezi articolul  gramatica limbii spaniolevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Fiindcă atât spaniola, cât şi româna, sunt limbi romanice derivate din limba latină, ele împărtăşesc multe caracteristici gramaticale, dar din cauza dezvoltării diferite uzul formelor moştenite variază.

Spaniola este o limbă relativ flexionară, având conjugarea foarte complicată, în schimb lipseşte aproape în întregime flexiunea celorlalte părţi de vorbire. Se folosesc multe prepoziţii şi se pune adjectivul după substantiv. Spre deosebire de română, în spaniolă atât articolele hotărâte cât şi cele nehotărâte sunt proclitice. Tipologia sintaxei este de obicei SVO, dar schimbările sunt comune. Astfel ca majoritatea limbilor romanice, în spaniolă se poate pierde pronumele personal, când nu este necesar din punct de vedere al contextului.

modifică Verbe

Pentru detalii, vezi articolul  verbe în limba spaniolăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Flexiunea verbelor în spaniolă este una dintre cele mai complexe arii ale gramaticii spaniole, dar are mult în comun cu alte limbi romanice. Sistemul verbal este împărţit în 14 timpuri.^[41] Şapte dintre ele au construcţie simplă (sunt create cu desinenţe gramatice), iar celelalte — compusă (fiind formate cu verbul auxiliar haber şi conjugate la participiu trecut).

Tabelul mai jos indică similarităţi în conjugarea cuvintelor derivate din latinescul CANTARE între spaniolă şi alte limbi romanice. Se poate observa că modelul flexiunii este aproape identic cu cel în portugheză.

modifică Substantive

Pentru detalii, vezi articolul  substantive în limba spaniolăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Spaniola are substantive care descriu obiecte concrete, grupuri şi clase de obiecte, calităţi, sentimente etc. La fel ca în română, fiecare dintre ele poate să fie numărabil şi nenumărabil şi este sau masculin sau feminin. Se consideră că genul neutru a dispărut din toate limbi romanice în afară de română, dar spaniola are o variantă a articolului hotărât neutru, lo, care indică subiecte abstracte (de exemplu lo bueno — binele). Substantivele numărabile au formă separată pentru plural, indicată utilizând sufixul -s.

modifică Adjective şi adverbe

Pentru detalii, vezi articolul  adjective în limba spaniolăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În general, în spaniolă se folosesc adjectivele şi adverbele în acelaşi mod ca în română şi aproape fiecare altă limba indo-europeană. Adverbele simple au, totuşi, formă separată de adjective, creată prin adăugarea sufixului -mente la adjectivul feminin (de exemplu afortunada — norocosă → afortunadamente — în mod norocos). Această paradigmă este comună limbilor romanice occidentale şi poate de asemenea fi găsită în română, în cazul adverbelor precum actualmente.

modifică Determinante

Pentru detalii, vezi articolul  determinante în limba spaniolăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În spaniolă se folosesc articolele hotărâte şi nehotărâte, pronumele demonstrative, pronumele posesive, pronumele interogative, numerale cardinale, numerale ordinale şi numerale nehotărâte ca cuvintele determinante la fel ca în română. Majoritatea lor nu formează un subiect de declinare, dar există excepţii care urmează modelul declinării al adjectivelor, precum numeralul un.

modifică Note şi referinţe