WikiPortallus: Literatura portugheză.html

De la stânga la dreapta: primul rând de sus-> Afonso Henriques, Gil Vicente, Garrett; rândul din mijloc-> Antero de Quental, Luís de Camões, Eça de Queiroz; rândul de jos-> Fernando Pessoa, Camilo Castelo Branco, Ferreira de Castro

Literatura portugheză se referă la scrierile artistice de factură cultă (cu autor cunoscut) în limba portugheză şi cuprinde numai scriitorii născuţi în Portugalia. Toţi ceilalţi scriitori din alte ţări unde se vorbeşte portugheza (Angola, Brazilia, Mozambic) aparţin literaturilor repectivelor ţări. De exemplu: Paulo Coelho este un scriitor de limbă portugheză (de reţinut: în Brazilia, fostă colonie portugheză, se vorbeşte portugheza şi nu spaniola) dar este de naţionalitate braziliană şi deci face parte din literatura braziliană.

modifică Limba

Primele documente în limba portugheză datează din secolul al XII-lea, iar primul text literar, un cântec „de prieten” aparţinând lui Sancho I, fiul primului rege al Portugaliei, datează, se pare, din 1189. Dar existenţa limbii portugheze este, fără îndoială, mult anterioară formării statului portughez.

modifică Începuturile

Pentru a înţelege evoluţia literaturii portugheze de la începuturile ei până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, este necesar ca aceasta să fie integrată în istoria culturii Peninsulei Iberice. Deşi limba castiliană era înţeleasă în Portugalia, totuşi limba portugheză este, încă din epoca primilor regi ai Portugaliei, nu numai o limbă scrisă, dar şi o limbă oficială, folosită de cancelaria regală alături de latină. În timp ce militarii ocupau teritorii, călugării duceau cu ei cultura ocupanţilor. În secolul al XII-lea apar numeroase ordine călugăreşti, apariţie care coincide cu o importantă mişcare de reformă. Congregraţia benedictină de la Cluny şi Ordinul Cistercienilor tind să ajungă importante organizaţii internaţionale. Cuceritor al sudului Peninsulei, Don Afonso Henriques a fost şi protectorul Ordinului Cistercienilor, fondând în 1152, Mânăstirea Alcobaça, care se transformă rapid în principalul focar de cultură clericală portugheză. Mânăstirile benedictine, ca cea din Lorvão, întemeiate înainte de Reformă, sau care n-au fost cuprinse de ea, erau în declin. Cultura clericală şi poezia curteană au fost primele manifestări culturale ale unei clase conducătoare în Portugalia.

modifică Evul Mediu

modifică Cultura clericală

Pentru a înţelege rolul acesteia, trebuie mai întâi să amintim că în Europa medievală au coexistat două culturi distincte, una de largă circulaţie, clericală, cu caracter erudit, în latina clasică, şi o cultură în limba latină „vulgară”, accesibilă neştiutorilor de carte, cu caracter regional, într-un anumit sens populară. Prima este alcătuită din lucrări cu caracter teologic, mistic şi didactic: comentarii ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, tratate de teologie, gramatică, retorică şi dialectică, colecţii de drept canonic, vieţi de sfinţi, predici, cărţi liturgice, imnuri şi poezie religioasă. Mânăstirile Alcobaça şi Santa Cruz din Coimbra sunt principalele centre de cultură latină medievală din Portugalia. Dar nesiguranţa vieţii în evul mediul şi reproducerea cărţilor prin copii manuscrise făceau posibilă o activitate culturală continuă şi asiduă, doar în calmul mânăstirilor. Cultura literară era, prin forţa lucrurilor, un monopol sacerdotal. Destinată instruirii clerului, această literatură nu era difuzată în rândul maselor decât indirect, prin intermediul predicilor şi al cântecelor liturgice. Contribuţia sa la literatura portugheză constă mai ales în unele traduceri de vieţi de sfinţi şi de miracole (secolele XIV — XV), cum este „Vida de Maria Egipcíaca” (numită şi Taís), „Vida dos Santos Barlaão e Josafate” (versiunea creştină a legendei lui Budha) şi „Visão de Túndalo” (Viziunea lui Túndalo), descrierea unei călătorii în Infern şi în Paradis.

modifică Cultura trubadurească

O mult mai mare importanţă, în crearea unei literaturi naţionale, are însăşi cultura laică, în limba „vulgară”, care se adresează unui public incult sau cel mult puţin ştiutor de carte, destinată divertismentului şi recreaţiei, serbărilor câmpeneşti şi celor de la palat. În această categorie se înscriu literatura romanească şi poezia. Spre deosebire de cea clericală, această cultură este de ciruclaţie restrânsă, are un caracter oral şi de aceea este ritmată sau versificată. Era răspândită de menestreli, acei artişti ambulanţi care aveau pregătit un repertoriu de poeme şi se duceau acolo ştiau că vor fi răsplătiţi şi vor primi cadouri - la petreceri, căsătorii, turniruri - acompaniindu-se la un instrument muzical şi dând diferite reprezentaţii. În Portugalia, activitatea menestrelilor a dat naştere unui gen de poezie lirică, păstrată în aşa-numitele cancioneiros primitivos (culegeri de poezii medievale), şi de poezie epică, din care se mai păstrează fragmente în Crónicas Breves de Santa Cruz de Coimbra (Cronica scurtă a mânăstirii Santa Cruz din Coimbra).

modifică Poezia galiciană

Cea mai veche dintre poeziile aflate în aceste culegeri, atribuită călugărului Soares de Taveiró, datează probabil din 1189. Bogata tradiţie orală, răspândită de către menestrelii galicieni, precede culegerile de poezii realizate la sfârşitul domniei lui Don Afonso al III-lea (epoca manuscrisului Cancioneiro da Ajuda). Atât prin ritmul lor caracteristic cât şi prin atmosfera epocii pe care o evoca, unele cântece aparţin cu siguranţa unui trecut foarte îndepărtat, anterior momentului formării naţiunii portugheze: este cazul cântecelor cu o anumită structură ritmică, care în districtul Bragança se mai numesc şi astăzi retornadas ori paralelisticas pentru că sunt formate din două serii de strofe paralele. Fiecare serie este formată din două strofe, care se deosebesc între ele prin cuvintele de la sfârşitul versurilor ce schimbă rima păstrând sensul; fiecare strofă e compusă din două versuri, dintre care al doilea se repetă în seria următoare, în aşa fel încât aceasta este formată dintr-un vers nou şi altul aparţinând seriei precedente. Fiecare din strofe este urmată de un refren care trebuie să fi fost cântat în cor. Rima este vocalică:

modifică Cântecele de dragoste şi influenţa provensală

Începând din secolul al XII-lea, trubadurii şi menestrelii din Provenţa (sudul Franţei) pratică la curţile Italiei, Franţei, Aragonului şi a altor ţări, o poezie lirică ce, prin fineţea ei psihologică, prin fluenţa, gingăşia şi frumuseţea ritmurilor şi a imaginilor, era o poezie singulară în contextul cultural al acelor vremuri. Provensalii au fost precursorii poeziei medievale culte şi, mai ales, ai poeziei lui Dante şi Petrarca. Menestrelii galicieni şi-au impus cu uşurinţă propria lor tradiţie la curte, ajutaţi fiind şi de limba în care cântau, mult mai accesibilă în Castilia, Leon şi Portugalia decât la langue d'oc folosită de menestrelii provensali. Influenţa trubadurilor şi menestrelilor din Provenţa a ridicat la rang de poezie de curte o poezie de origine populară, grefând-o pe tradiţia galiciană. Din această fuziune au rezultat caracteristicile „cântecelor de dragoste”, în care seniorul respectă convenţiile iubirii curtene - divinizarea femeii, statornicia timidă şi supusă a iubitului, exagerarea suferinţei din dragoste etc.) - într-un limbaj artificial înfrumuseţat de termeni provensali.

modifică Poezia satirică

Menestrelii compuneau şi versuri satirice, fie sub forma unei ironii sarcastice („cântece de zeflemea”), fie sub forma unei apostrofe directe („cântece de blestem”).

modifică Poezia epică

În Peninsula Iberică a fost cultivat, alături de genul liric, şi genul epic. Cea mai importantă operă a acestui gen este Cantar de Mio Cid (Cântecului Cidului), biografia versificată şi semilegendară a unui erou naţional din timpul luptei împotriva arabilor. Existenţa unor autori de epopee, în Portugalia, a fost recent atestată. În cea de-a 3-a şi a 4-a Crónicas Breves de Santa Cruz de Coimbra s-au descoperit fragmente dintr-o gestă a lui Afonso Henriques. Ciclul epic despre Afonso Henriques ne prezintă un erou crud, pradă instinctelor, adevărata întruchipare a nobilimii războinice din secolul al XII-lea în lupta cu leonezii, cu clerul şi cu arabii.

modifică Curtea portugheză, focar literar

Începând cu regele Afonso al III-lea, care şi-a fixat capitala la Lisabona a adus cu sine pedagogi francezi cărora le-a încredinţat educaţia prinţului moştenitor Don Dinis. Don Dinis, în afara faptului că a scris şi el versuri, i-a protejat pe trubadurii şi menestrelii de la curte şi a ordonat realizarea unui anumit număr de lucrări, cum ar fi traducerea volumului Geografia scris de arabul Razis. El este cel care a fondat Universitatea din Lisabona, în 1290, transferată mai târziu la Coimbra.

modifică Romanul cavaleresc

În secolul al XIV-lea, apariţia romanului original portughez, cum a fost Amadis de Gaula, pe care tradiţia literară a secolului al XIV-lea, îl atribuie unui Vasco de Lobeira, era perfect justificată de existenţa unor producţii epice de sine stătoare. Dar probele aduse până azi nu sunt suficiente pentru a stabili dacă textul iniţial era portughez sau castilian. Amadis de Gaula ne oferă imaginea cavalerului perfect. Ucigătorul de monştri şi de ticăloşi, îndrăgostitul statornic şi timid care iubeşte, după tipicul cântecelor de dragoste, o tânără fată, Oriana.

modifică Secolul XV

modifică Viaţa şi opera lui Fernão Lopes

A fost un cronicar portughez. S-a născut în 1380 şi a trăit până în 1459. În operele sale este ilustrată istoria Portugaliei.

De origine modestă, de profesie notar, funcţionar superior la Torre de Tombo începând din 1418, Fernão Lopes este însărcinat de Don Duarte să „pună în cronică” istoria strămoşilor săi regi. Fernão Lopes trebuie să fi redactat partea cea mai importantă a operei sale, Crónica de D. João I

modifică Renaştere şi umanism

Pentru detalii, vezi articolul Istoria Portugalieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Scriitori: Álvaro de Brito Pestana, Sá de Miranda, Gil Vicente. Oameni de ştiinţă, navigatori: Don Duarte Pacheco Pereira, Pedro Nunes (astronom), Don João de Castro (navigator).

modifică Moştenirea medievală în secolul al XVI-lea

În Portugalia, în poezie, roman şi teatru, au supravieţuit, până aproape de 1540, anumite genuri, forme şi teme, tipice pentru cultura medievală, cu toate că în unele cazuri erau puternic influenţate de umanism.

modifică Bernardim Ribeiro

Autor al unor poezii bucolice şi al unui roman, care au fost tipărite postum, în 1554, Bernardim a cultivat genul virgilian şi italian al eglogei, gen cunoscut în Portugalia datorită lui Sá de Miranda. În general, ca limbaj, teme, prezentare a personajelor şi evocare, adesea realistă, a vieţii rustice, de o ingenuitate aparentă, poezia lui Bernardim îmbracă o formă populară spre deosebire de forma versificată elaborată şi de limbajul preţios pe care-l foloseau poeţii în saloane pentru a le curta pe doamne.

Pentru Bernardim, dragostea este întotdeauna o neîmplinire, iar dorinţele tot atâte etape ale unei călătorii fără de sfârşit: aspiraţia sa este însăşi viaţa, iar ţelul spre care omul tinde umblând „din speranţă în speranţă” este un ideal de neatins. Cuvântul saudade („dor” în română), pe care Bernardim ştie să-l folosească într-o manieră foarte personală, defineşte admirabil această neîmplinire, această căutare.

Livro das Saudades (Cartea dorului) este numele sub care a fost cunoscut o vreme romanul, neterminat, numit şi O Livro da Menina e Moça.

modifică Gil Vicente

Gil Vicente (1465 — 1536) este considerat primul mare dramaturg portughez. Activitatea sa literară este cuprinsă între anii 1502 şi 1536.

modifică Gil Vicente şi originile teatrului în Portugalia

Teatrul vicentin este inspirat, desigur, de viaţa de la curte. Prima sa piesă, Monólogo do Vaqueiro (Monologul văcarului), este făcută pentru a celebra naşterea prinţului moştenitor.

În toată Europa se dădeau reprezentaţii de Crăciun şi de Paşti, cu caracter sacru, în care figurau, alături de Sfânta Fecioară şi de Sfântul Iosif, îngeri, diavoli, profeţi, păstori şi diferite figuri alegorice. Mai există un gen de teatru comic foarte practicat, având un bogat repertoriu alcătuit din farse pe teme luate din viaţa de toate zilele. Este vorba de sotties, a căror protagonişti erau cei săraci cu duhul. Dar în Portugalia au existat, mult înainte de Gil Vicente, unele forme de reprezentaţii populare, mai ales de tipul farselor. Chiar dacă ele n-au constituit punctul său de plecare imediat, este neîndoios faptul că teatrul lui Gil Vicente şi-a însuşit aceste elemente tradiţionale cărora le datorează foarte mult.

Ilustraţie a ediţiei orginale a Auto da Barca do Inferno

modifică Structura teatrului vicentin

Nu trebuie să căutăm la Gil Vicente, care n-a cunoscut teatrul grec şi latin, ceea ce ne oferă teatrul clasic, teatrul shakespearean sau teatrul modern: desfăşurarea unor conflicte psihologice în jurul unei acţiuni centrale care pune caracterele la încercare. Gil Vicente nu este preocupat de unitate de acţiune (şi cu atât mai puţin de cea de loc sau de timp) şi nici de studiul psihologiei personajului. Auto-urile (lucrare dramatică) sale sunt alcătuite, în genere, din tablouri alegorice care servesc drept pretext pentru a trece în revistă tipuri sociale foarte variate caracterizate în mod magistral, dar nu în raport unele cu altele. Fiecare personaj reprezintă un mediu social anume.

modifică Satira vicentină

Pentru detalii, vezi articolul Gil Vicentevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Critica vicentină coincide în parte cu nemulţumirea seniorilor rurali care se plâng de faptul că pământurile sunt abandonate. Nimeni nu mai vrea să trăiască din muncă cinstită, toţi aleargă la curte pentru a fi înnobilaţi şi a lenevi în pace. Toţi vor să fie „ai suveranului”.

Dar Gil Vicente atrage atenţia şi asupra condiţiilor mizerabile în care trăieşte ţăranul, victimă a seniorului feudal. În Auto da Barca do Inferno (Auto-ul bărcii infernului), plugarul, care, ca şi seniorul, se consideră fiul lui Adam, se plânge: „Noi suntem viaţa oamenilor şi moartea vieţilor noastre”. În Romagem de Aravados, João Murtinheira îndrăzneşte să-l acuze pe Dumnezeu că-i persecută pe săraci. Nobilimea este aspru biciută pentru înfumurarea ei şi mai ales pentru pretenţia de a trăi trândăvind pe spinarea altuia în Farsa dos Almocreves (Farsa birjarilor).

modifică Gil Vicente, poet

Multe din auto-urile lui Gil Vicente pot fi luate drept poeme dramatizate, mai ales auto-urile religioase. În anumite auto-uri profane, ca Triunfo do Inverno, Gil Vicente practică un gen de poezie de o calitate excepţională pentru acea vreme, o poezie în care cântă nu numai subiectul contemplativ, ci întreaga forţă vitală a naturii, omul apărând ca o particulă integrantă a acesteia. Pentru a-şi îmbogăţi poemele dramatice, Gil Vicente a cules o serie de cântece, de legende, de obiceiuri, de practici magice şi de forme verbale ce aparţin limbajului popular, care transformă piesele sale în preţioase documente folclorice.

modifică Umanişti şi italienişti

modifică Unele aspecte ale pătrunderii umanismului în Portugalia

Don Afonso al V-lea şi nobilii din suita sa manifestau un anumit interes pentru umaniştii italieni. Aceştia vin în Portugalia ca mentori. Don João al II-lea întreţine legaturi epistolare cu marele poet neolatin Angelo Poliziano. Mulţi portughezi vor învăţa dreptul şi limbile clasice în Italia, la Florenţa, Bologna, Padova, iar mai târziu la Universitatea de la Louvain. Don João al III-lea (1521 — 1557) l-a angajat pe umanistul flamand Nicolau Clenardo ca profesor al celor trei fraţi mai mici ai săi.

modifică Phopica Pnefma

João de Barros (1496 — 1570), funcţionar în administraţia colonială, iar mai târziu administrator al Casei de India, a debutat cu un roman cavaleresc. Rhopica Pnefma (editia I, 1534) fiind cea de-a doua operă importantă a sa. Timp de mai multe secole, Barros a fost cunoscut doar ca autor al lucrării Décadas, Rhopica a dispărut din circulaţie după ce a fost interzisă, în 1581, de cenzura inchizitorială.

modifică Sá de Miranda şi italieniştii

Licenţiat în Drept, Sá de Miranda întreprinde, în 1526, o lungă călătorie în Italia unde are ocazia să se familiarizeze cu noul stil poetic italian. S-a întors transformat în apărătorul acestuia şi a fost primul care l-a practicat cu mult succes în Portugalia. Datorită unei cauze încă necunoscute, care nu-i permitea să exercite anumite funcţii, el s-a retras de la curte la una din moşiile sale din Minho şi de aici a corespondat cu un grup de discipoli şi personalităţi marcante. El nu este important prin opera sa de influenţă italiană, ci prin Cartas şi egloga (mic poem pastoral) Basto, scrise în forma tradiţională redondilha, în care se reflectă personalitatea sa puternică şi originală, închisă într-un individualism aproape feroce.

Cu toate că Sá de Miranda, care a dat primele poeme pastorale, elegii şi sonete în limba portugheză, a rămas credincios formei naţionale redondilha şi spiritului peninsular tradiţional, el a creat totuşi o şcoală de poeţi italienişti dintre care primul şi cel mai de seamă este Don António de Ferreira, magistrat (1528-1569).

modifică Teatrul clasic

Sá de Miranda a facut şi încercări de introducere a teatrului clasic in literatura portugheză cu comediile sale în proză Os Estrangeiros (Străinii, 1527) şi Os Vilhalpandos (Dispreţuitorii, 1538), imitându-l pe Plaut şi Terenţiu.

modifică Luís de Camões

Luís Vaz de Camões^[1] (circa 1524 — 10 iunie 1580) este considerat cel mai mare scriitor portughez. Cea mai importantă lucrare a sa este „Lusiada”. În prezent ziua naţională a Portugaliei este data la care s-a stins din viaţa marele scriitor, 10 iunie.

Luís de Camões ne oferă o sinteză a Renaşterii portugheze. El a stăpânit şi a practicat toate genurile şi stilurile ca niciun alt poet portughez. A scris versuri în maniera tradiţională, în redondilha, şi a cultivat toate genurile clasice: egloga (mic poem pastoral asemănător idilei) virgiliană, oda horaţiană, cântecul şi sonetul petrarchian, elegia şi altele. A cultivat, de asemeni, comedia clasică şi auto-ul vicentin. În sfârşit, a fost primul poet portughez care s-a încumetat să scrie o epopee clasică, visul neîmplinit al italieniştilor dinaintea lui.

A avut o viaţă asemănătoare vieţii multor oameni ai Renaşterii, însumând studii umaniste la Universitatea din Coimbra, primirea sa în mediul poeţilor de la Curte, un exil, apoi altul într-o granizoană militară din nordul Africii (unde, într-o expediţie navală poetul îşi pierde un ochi). După care se îmbarcă pentru India, ţinuturi unde va rămâne timp de 17 ani, şi de unde - după numeroase peripeţii- se va întoarce aducând manuscrisul Lusiadei, capodopera sa (în afara celor vreo 500 de ode, elegii, sonete etc). Opera sa însă nu-i va putea asigura o viaţă liniştită, încât marele poet va trăi în sărăcie şi va muri, bolnav de ciumă, la vârsta de 55 de ani.

modifică Poezia lirică

Compoziţiile lirice ale lui Camões oscilează între următorii doi poli: o lirică intimă, în care autorul dă glas experienţei sale personale, şi o poezie pură, în care încearcă să transpună sentimentele şi temele într-un plan formal epurat de orice emoţie. Poezia lirică a lui Camões pleacă de la temele petrarchiste de dragoste, care, fuseseră preluate şi de Bernardim Ribeiro.

modifică Os Lusiadas

Lusiadele este cea mai importantă operă a lui Luís de Camões şi totodată una dintre cele mai importante din întreaga literatură portugheză. Sunt rezultatul juxtapunerii idealului cavaleresc şi idealului umanist.

La prima vedere, Lusiada pare a fi o apologie a expansiunii coloniale portugheze. În fond însă, opera - asemenea epopeilor homerice - este construită pe un motiv central de ordin moral: energia, curajul, tenacitatea, spiritul de sacrificiu al navigatorilor, care prin faptele lor aduc patriei onoare şi faimă.

Ca fond, epopeea lui Camões este istorică. Pentru trecut, poetul îşi ia materia din cronici sau din istorici caontemporani, uneori din tradiţii orale privind istoria legendară. Planul grandios al epopeei ne este indicat de subiect: cincisprezece secole de istorie a unui popor, şi o acţiune care se desfăşoară pe scena a patru continente.

Vasco da Gama este şi nu este eroul principal al epopeei. De fapt, adevăratul erou principal al Lusiadei este poporul portughez - mai precis: navigatorul portughez. Fără îndoială că poetul ţine să concentreze înţelesul şi admiraţia cititorului asupra lui Vasco da Gama - dar mai mult ca asupra unui simbol, ca asupra unei personificări a calităţilor, eforturilor şi ambiţiilor unui întreg popor.

modifică Fragment din „Os Lusiadas”

modifică Teatrul lui Camões

Camões a lăsat trei auto-uri (lucrare dramatică): Enfatriões (Amfitrionii), care este o adaptare după Plaut, scrisă probabil pentru teatrul Universităţii; Auto de El-Rei Seleuco, scris în genul teatrului cavaleresc vicentin şi Filodemo, tot un auto cavaleresc în versuri, amintind de Comédia de Rubena de Gil Vicente.

modifică Iluminism şi neoclasicism

Revoluţia filozofică şi tehnică declanşată de Renaştere a luat proporţii şi a dat roade abia în secolul al XVIII-lea, epoca în care burghezia se afirmă ca forţă politică şi economică dominantă.

modifică Nicolau Tolentino

Ironia sardonică şi amară caracteristică operei lui Nicolau Tolentino de Almeida reflectă contradicţia dintre sentimentul de dependenţă şi conştiinţa socială a scriitorului. Profesor de retorică în şcolile create de Pombal, mai târziu funcţionar superior, Tolentino biciuieşte burghezia, căreia de fapt îi aparţine. Opere: satira A Guerra (Războiul).

modifică Reforma literară şi Arcadia Lusitană

Puţin timp după cutremurul din 1755, trei tineri licenţiaţi in Drept, Cruz e Silva, Esteves Negrão şi Gomes Carvalho, înfiinţează la Lisabona o academie în scopuri reformatoare: Arcádia Lusitana. Membri acestei academii trebuiau să adopte pseudonime literare de origine gracă şi latină, ca Elpino Nonacriense (Cruz e Silva), sau Corydon Erimanteu (Correia Garção). Imitarea modelelor greceşti şi latine era, de fapt, reţeta principală dupa care se încerca o reformă a poeziei portugheze. În afară de modelele greceşti şi latine, arcadienii au fost inspiraţi şi de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea - Corneille, Racine, Boileau, Voltaire etc.; ei au încercat să continuie, în poezie, tradiţia lirică a secolului al XVI-lea. Cea mai importantă operă literară a grupului arcadienilor este poemul eroi-comic O Hissope, de António Dinis da Cruz e Silva (1731 — 1799).

Încercarile repetate de a se ajunge la un repertoriu naţional de teatru nu prea au fost încununate de succes. Satirizarea aristocraţiei nobiliare şi a valorilor sale inspiră cateva comedii ca O Falso Heroísmo (Falsul eroism), de Cruz e Silva, şi Assembleia ou Partida (Adunarea sau plecarea), de Correia Garção, din care face parte şi Cantada de Dido.

Cu toate că n-au lăsat nici macar o singură lucrare, cu excepţia celei intitulate O Hissope, care să merite să fie citită astăzi, arcadienii au jucat un rol foarte important în evoluţia literaturii portugheze: de fapt ei au lichidat gongorismul, au apropiat poezia de realitatea concreta, au creat un nou limbaj poetic şi au adus în lirică o tematică cu totul nouă. Activitatea lor i-a influenţat pe poetii de la sfarşitul secolului al XVIII-lea şi chiar pe primii romantici.

modifică Primii romantici

modifică Garrett

João Baptista da Silva Leitão de Almeida Garrett (Porto, 4 februarie, 1799 — 9 decembrie, 1854) - Poet romantic portughez, nuvelist, dramaturg dar şi un politician liberal.

Garrett a fost o figură a vieţii mondene din epoca sa, făcându-se cunoscut atât prin aventurile sale galante cât şi printr-un anumit snobism de tip exhibiţionist. Dar sub această mască pulsează o viaţă emoţională intensă, care conferă unei anumite părţi din opera sa literară o anumită profunzime psihologică. Opera: O Arco de Santana (Arcul Santana, 1845), Viagens na Minha Terra (Călătorie pe meleagurile mele, 1846), Frai Luís de Sousa (1843).

modifică Primele poeme

Cele două poeme narative ale lui Garret sunt scrise sub impresiile exilului, dar stau sub semnul şcolii arcadiene. Este vorba de Camões (1825), cu care marchează începutul romantismului portughez, şi Dona Branca (1826). În primul poem, eroul hoinăreşte pe străzile Lisabonei, copleşit de dorul iubitei moarte, de nedreptatea regelui care nu-i recompensa poemul; ştirea fatală a dezastrului de la Alcácer Quibir ^[2] vine să pună capăt acestei vieţi fără rost, moartea poetului identificându-se ce cea a patriei. Poemul urmează foarte îndeaproape Lusiadele ca şi compoziţie şi limbaj.

Deşi scrisă în versuri albe, Dona Branca are un caracter diferit: povestind amorurile unei infante portugheze cu un prinţ maur care lupta sub zidurile cetăţii Silves, Garret se vrea inspirat de evul mediu, cu pitorescul său, cu credinţele sale în magi şi vrăjitori, prin acea tentativă deliberată de a introduce în Portugalia aspectul folcloric şi medieval al romantismului englez şi german şi mai ales prin înlocuirea mitologiei greceşti şi roamane cu o presupusa mitologie naţională si populară.

Aceste poeme n-au exercitat o influenţa imediată. Ele reprezintă trecerea de la arcadism la romantism.

modifică Crearea teatrului naţional

Garret ajunge efectiv şeful scolii romantice portugheze atunci când, în 1836, primeşte de la guvernul popular septembrist misiunea de a organiza un teatru naţional. Abandonând tragedia clasică, pe care a cultivat-o în Catão, Garret preia de la romantici, printe alte inovaţii, folosirea prozei în teatru şi amestecul de comic şi tragic. A ales ca teme din istoria naţională cu un scop clar educativ. În Um auto de Gil Vicente se evoca splendoarea curţii manueline, în O Alfageme de Santarém, luptele populare pentru independenţa în secolul al XVI-lea.

modifică Garrett şi naţionalismul literar

Garrett s-a declarat pentru întoarcerea literaturii la izvoarele sale naţionale şi populare în diferite prefeţe şi note la lucrările sale. El consideră că o adevarată operă de artă trebuie să fie autentic naţională, iar condiţia ca ea să fie natională este ca ea să fie populară.

Almeida Garrett - în Porto - Statuie sculptată de Barata Feyo

modifică Operele în ordine cronologică

modifică Alexandre Herculano

Alexandre Herculano de Carvalho e Araújo (Lisabona, 28 martie 1810 — Santarém, 13 septembrie 1877) - A fost un scriitor, istoric şi jurnalist portughez. Herculano şi-a expus clar gândirea sa politică în nenumărate rânduri şi s-a văzut antrenat în diferite polemici de doctrină. Vasta sa activitate jurnalistică este reunită în colecţia Opúsculos.

modifică António Feliciano de Castilho

António Feliciano de Castilho (Lisabona, 28 ianuarie 1800 — Lisabona, 18 iunie 1875) a fost un scriitor romantic portughez. Contemporan cu Garret, António Feliciano de Castilho n-a fost capabil să depaşească arcadismul în spiritul căruia a fost educat. El a rămas un abil versificator, un fel de Manuel Bernardes al versului, cu toate eforturile sale de a fi în pas cu evoluţia modelor literare. Abordând la început teme clasice, în Cartas de Eco a Narciso (Scrisorile lui Eco către Narcis), el sfârşeşte prin a încerca să trateze temele romantice în ceea ce au ele mai superficial şi convenţional, în Noites no Castelo (Nopţi la Castel), aparută în 1836. S-a străduit să urmeze tendinţele politice şi ideologice ale epocii sale, mai ales în A Felicidade pela Agricultura (Bunăstarea prin agricultură, 1849), în care există vagi licăriri de critică socială adusă societătii liberale.

modifică A doua generaţie de romantici

modifică Proza

După romanul Viagens na Minha Terra, care nu a avut niciun ecou, au loc, între 1850 — 1860, primele încercări de creare a unui roman de moravuri contemporane. Printre povestitorii din această perioadă s-a remarcat J.C. Machado, a cărui stil este poate cel mai clasic, mai rafinat şi mai sugestiv din proza portugheză, situându-se la acelaşi nivel cu Garret şi Eça de Queiróz. Un alt povestitor demn de reţinut este Rodrigo Paganino (1835 — 1863) care încearcă să moralizeze clasele obidite în Contos do Tio Joaquim (Poveştile unchiului Ioachim). El este un precursor, în ce priveşte stilul naiv şi conţinutul optimist şi confirmist, al romanelor ţărăneşti ale lui Júlio Dinis. Dintre aceste încercări literare, astăzi mai mult sau mai puţin uitate, nu trebuie reţinută decât opera lui C.M.Branco.

modifică João de Deus

I-au trebuit zece ani să-şi termine cursurile de la Facultatea de Drept din Coimbra, unde şi-a creat o faimă legendară şi a exercitat diferite meserii umile pentru a se putea întreţine. Opera sa, pe care a risipit-o cu nepasare, a fost culeasă de admiratori în volumul Campo de Flores (Câmp de flori, 1896).

modifică Camilo Castelo Branco

Rămas de mic orfan de tată şi de mamă, Camilo a fost educat într-o vilă din Trás-os-Montes (sătucul Samarda) de un unchi din partea tatălui. Acesta l-a pus să studieze latina şi operele scriitorilor clasici din secolele XVI şi XVII. Şi-a petrecut o parte din tinereţe la Vila Real din Trás-os-Montes, unde a iubit prima oară o ţărancă din regiune. Contactul cu literaturile moderne se face oarecum la întâmplare. El are o predilecţie pentru lecturile romaneşti: îi citeşte superficial pe Eugène Sue şi Arlincourt, ca şi pe Chateaubriand sau pe Balzac.

Cam pe la vârsta de 20 de ani soseşte în Porto şi se face cunoscut prin aventurile sale galante în mediul boem ce frecventa Café Guichard şi curta actriţele. Face o pasiune pentru o doamnă cultivată, căsătorită cu un burghez bogat, care îl duce aproape de sinucidere şi la o scurtă şedere într-un seminar teologic. După aceste întâmplări fuge cu o altă femeie, Ana Plácida, căsătorită la rândul ei cu un mare negustor. Veşnicul îndrăgostit este arestat şi judecat, dar mai târziu se leagă definitiv de o altă femeie, căsătorindu-se. Nereuşind să termine cursurile Academiei Politehnice din Porto, nici pe cele ale Şcolii Medico-Chirurgicale, Camilo se foloseşte de imaginaţia sa decundă şi de pana sa uşoară pentru a-şi câştiga existenţa: multă vreme el este cel mai citit şi mai tipărit scriitor portughez. Ultimii ani petrecuţi la ferma dn San Miguel de Ceide sunt un lung şi extenuant martiriu de ocnaş al literelor, obligat să scrie într-una pentru a se întreţine. În cele din urmă orbeşte şi se sinucide.

În foarte vasta sa operă se pot discerne mai multe serii, care uneori se încrucişează şi se confundă: romanul-foileton (Mistérios de Lisboa - Misterele Lisabonei, Livro Negro do Padre Dinis - Cartea Neagră a părintelui Dinis), romanul de dragoste tragic (Amor de Perdicão - Iubire şi pierzanie), romanul satiră (A Queda de Um Anjo - În căutarea unui înger, O Que Fazem Mulheres - Ce fac femeile), romanul de moravuri săteşti (Novelas do Minho - Nuvele din Minho, Brasileira de Prazins - Braziliana din Prazins).

Camilo este poate singurul scriitor portughez influenţat într-adevăr de Balzac. Îi lipseşte însă obiectivitatea şi spiritul analitic caracteristic oricărui scriitor realist. El oscilează între lirism şi sarcasm. Adesea, în loc de portret el face caricatură. Uneori proza sa este lirică şi satirică. Structura psihologică şi ritmul susţinut al celor mai bune romane ale sale de dragoste sunt marcate de simţul tragicului. Dar romanul camilian se apropie de cel preromantic şi prin structura sa romanească. Acţiunea şi descrierea sunt neglijate; sentimentul timpului nu este sugerat. Camilo este încă departe de romanul burghez.

Monumentul lui Júlio Dinis, în Porto, oraşul său natal.

modifică Júlio Dinis

Rolul de a fi construit, pentru prima oară în Portugalia, un adevărat roman modern (făcând abstracţie de cazul izolat al romanului Viagens na Minha Terra de Garrett) i-a revenit unui medic din Porto, care făcea parte din marea burghezie a oraşului şi se formase la şcoala romancierilor englezi, Joaquim Guilherme Gomes Coelho, cunoscut mai ales sub pseudonimul de Júlio Dinis.

Categoriile sociale din romanele sale sunt: burghezia comercială din Porto, cea rurală şi marii propietari absenteişti. Opera: Uma Família Inglesa, As Pupilas do Senhor Reitor (Pupilele d-lui Rector), A Morgadinha dos Canaviais (Moştenitoarea stufăriei), Os Fidalgos da Casa Mourisca (Nobilii de la conacul maur).

modifică Realismul

modifică Generaţia de la 1870.

Atât în Europa (Franţa, Anglia), mai întâi, cât şi mai târziu, în Portugalia, în această perioadă (secolul al XIX-lea) au loc numeroase frământari sociale, cât şi revoluţii atât în rândul ştiinţei cât şi a literaturii. În Franţa are loc pentru prima dată o reacţie împotriva miturilor şi a iluziilor de mentalitate romantică. Această reacţie, se va răspândi curând în toată Europa, inclusiv în Portugalia unde apare o generaţie liberală, progresistă. Această mişcare împotriva romanticilor se numeşte în sens restrâns realism. Totodată în Portugalia au loc şi însemnate evenimente politice, evenimente la care va participa şi un grup de intelectuali ce poartă numele de „Generaţia de la 1870”. Mulţi dintre membrii acestui grup s-au format la Coimbra, într-o epocă în care generaţii de studenţi au avut ocazia să între în contact cu curentele literare, ştiinţifice şi filozofice cele mai noi, prea puţin cunoscute în Portugalia - contact facilitat de faptul că, în 1864, Coimbra a fost legată de Paris printr-o cale ferată. Eça de Queirós descrie entuziasmul cu care erau primite lăzile, aduse cu trenul, în care se găseau cărţi de Michelet, Victor Hugo, Renan, Proudhon, Comte, Hegel, Flaubert şi alţii.

modifică Antero de Quental

Antero Tarquínio de Quental (Ponta Delgada, 18 aprilie 1842 — 11 septembrie 1891) - A fost un poet portughez. Născut într-o familie de nobili cultivaţi din insula San Miguel (arhipeleagul insulelor Azore), în 1843, Antero dovedeşte, în primele sale sonete publicate în 1861, tendinţe mistice alimentate de o solidă educaţie religioasă. La scurt timp însă se îndreaptă către raţionalismul şi radicalismul social, iar între 1863 şi 1865 ajunge marele lider al tineretului din Coimbra, bucurându-se de un inegalabil şi legendar prestigiu. Cuprins de impulsul revoluţionar al epocii, el scrie o poezie combativă sub titlul Odes Modernas (1864). Antero respinge mai ales temele macabre şi nocturne ale ultraromanticilor. Doritor să cunoască climatul social din Franţa revoluţionară, el face un popas la Paris. La întoarcerea sa în Lisabona, el devine unul din principalii animatori ai mişcărilor muncitoreşti şi politice de stânga. Principala sursă a gândirii sale politico-sociale este Proudhon.

Din punct de vedere formal, nu se poate spune că Antero a adus mari îmbunătăţiri poeziei portugheze. Principalii săi maeştri au fost Camões, Herculano şi João de Deus. În Primaveras Romántica (Primăveri romantice), se simte influenţa lui Heine; iar în câteva din compoziţiile din Odes Modernas îl recunoaştem pe Victor Hugo, care i-a inspirat şi pe poeţii dinaintea lui Antero.

modifică Eça de Queirós

Pentru detalii, vezi articolul Eça de Queirósvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Fiu natural al unui magistrat, scriitor la rândul lui, Queirós (1845 — 1900) duce o viaţă lipsită de evenimente, mai întâi ca student la Coimbra, apoi ca administrator al consiliului din Leira şi, începând de la vârsta de 27 de ani, ca diplomat în Cuba, Newcastle şi Paris. A călătorit prin Orientul Mijlociu, unde a asistat la inaugurarea Canalului Suez, şi în America de Nord. S-a căsătorit la vârsta de 40 de ani cu o doamnă din înalta societate. A murit la Paris unde şi-a trăit ultimii 12 ani din viaţă.

Eça de Queirós şi-a început cariera literară cu o serie de foiletoane publicate în Gazeta de Portugal (1866 — 1867), reunite mai târziu în volumul Prosas Bárbaras (Proze barbare). Este vorba de un fel de poeme în proza scrisă într-un stil cu totul neobişnuit în Portugalia, stil care a stârnit nedumerirea şi neînţelegerea contemporanilor săi, obişnuiţi cu uneltele retorice ale romanticilor francezi de la 1830. Mai târziu, cunoaşterea realismului lui Flaubert, influenţa Cenaclului lui Antero şi lectura atentă a lui Proudhon îi vor cristaliza, în jurul anului 1870, structura ideologică, îi vor disciplina fantezia tumultuoasă şi îl vor înarma cu o concepţie clară despre misiunea scriitorului.

Eça de Queirós aduce nu numai o tehnică romanească nouă, dar şi o limbă literară nouă, precum şi unele procedee de exprimare nepracticate până atunci. În romanele sale, admirabil construite el descrie relaţia dintre diferitele medii sociale, descriere urmată de prezentarea locuitorilor şi a modului de viaţă pe care aceştia o duc. Personajele se caracterizează treptat prin limbaj sau comportament. Fraza dialogată este caracteristică sau definitorie, menţinând constant atenţia cititorului. Şocul provocat de momentele dramatice este foarte bine calculat. Os Maias este o capodoperă datorită înlănţuirii fericite a diferitelor episoade, medii şi acţiuni, care converg spre o dramă unică, dar şi faptului că ea reprezintă o sinteză a unui întreg complex social. Individualul şi socialul se combină în aşa fel încât fiecare personaj este un tip social, reprezentatul unei clase, al unui mediu, al unui tip de educaţie; în acelaşi timp, personajele reuşesc să aibă o personalitate şi o individualitate proprie.

modifică Oliveira Martins

Joaquim Pedro de Oliveira Martins (Lisabona, 30 aprilie 1845 — Lisabona, 24 august 1894) - A fost, alături de Antero şi de Eça de Queirós, unul din principalii lideri ai generaţiei de la 1870.

Făcând parte din categoria burghezilor intelectuali, Oliveira Martins a fost obligat, din cauza greutăţilor familiare, să intre de timpuriu în comerţ şi să-şi facă o cultură de autodidact, în care cunoştinţele de istorie şi cele de economie politică ocupă un loc aparte. Admirator al lui Herculano, el scrie în tinereţe un roman istoric - Phoebus Moniz.

Exceptând romanul său Phobus Moniz, Oliveira Martins a debutat cu două cărţi, Teoria de Socialismo şi Portugal e o Socialismo, în care popularizează socialismul proudhonian, adaptându-l la condiţiile de viaţă portugheze. În ambele cărţi, cel mai important lucru este critica sa lucidă la adresa liberalismului şi revoluţiei liberale portugheze.

modifică Ramalho Ortigão

José Duarte Ramalho Ortigão (Porto, 24 octombrie 1836 — Lisabona, 27 septembrie 1915) - A fost un scriitor portughez. Ramalho Ortigão face parte din grupul de la 1870, redactând împreună cu Eça de Queirós As Farpas (1871). Era mai în vârstă decât confraţii săi şi s-a format într-un alt mediu: în provincialul Porto, pe care l-a descris admirabil în studiul său despre Camilo.

În As Farpas atacă literatura romantică înarmat cu lecturile din Proudhon şi critică, în lumina gânditorilor socialişti, moravurile politice ale liberalismului portughez, dând dovadă de un puternic simţ al caricaturii. După plecarea lui Eça în America şi Anglia, Ramalho se întoarce către Teófilo Braga, care-i insuflă ideologia pozitivistă.

modifică Poeţii Noii Şcoli

Odes Modernas de Antero de Quental, semnifică apariţia unei poezii combative portugheze, orientată spre o reformă de tip social şi politic, având ca temă principală lupta împotriva reacţiunii religioase şi a nedreptăţilor sociale. Noua poezie, structurată de gândirea revoluţionară contemporană, se opune liricii individualiste. În tehnica poetică reînnoită de Baudelaire (Fleurs du Mal, 1857), ce constă în redarea exactă a atmosferei pariziene, poeţii aşa numitei „şcoli noi” descoperă un anumit colorit şi teme pe care le folosesc pentru a descrie corupţia societăţii contemporane: lumea oropsiţilor de soartă şi a prostituatelor, strada murdară şi sordidă.

După Antero, cel mai important poet al acestei şcoli este Guilherme de Azevedo (1831 — 1882). În Alma Nova (1872), el foloseşte un vocabular în fond conveţional (nămol, haznale, „arhanghel” - prostituată), pe care îl pune însă în slujba unei critici patetice a pasiunii.

modifică Guerra Junqueiro

Abílio Manuel Guerra Junqueiro (17 septembrie, 1850 — 7 iulie, 1923) - A fost un deputat, jurnalist, scriitor şi poet portughez.

Cel mai tipic reprezentant al acestui grup este Abilio Guerra Junqueiro, care s-a format la Coimbra şi a intrat apoi în birocraţie. A fost ministru al Republicii Portugheze la Berna. El satirizează, ca şi Eça, idealul de dragoste al romantismului, în A Morte de Don João (Moartea lui Don Juan, 1874) şi ideologia clericală în A Velhice do Padre Eterno (Bătrâneţea tatălui din ceruri, 1885).

Prin poemele sale pamfletare, Junqueiro a fost o forţă activă şi dinamizatoare a paturilor mic-burgheze. A cunoscut o popularitate care, pe vremea aceea, nu era egalată decât poate de cea de care se bucura João de Deus.

modifică Gomes Leal

Fiu al aceleaşi generaţii ideologice, António Duarte Gomes Leal (1848-1921) este unicul rival al lui Junqueiro, prin virulenţa sa satirică. S-a remarcat în 1875 cu Claridades do Sul (Lumini din sud). În poezia sa există multe locuri comune, stilul său este de o verbozitate difuză, o cultură prost asimilată duce la grave confuzii de idei, dar el îşi are momentele sale de geniu pe care, din păcate, niciun alt portughez din epoca sa nu le-a atins. Virulenţa sa satirică manifestată în unele din compoziţiile sale, reunite în parte în Anticristo şi Fim de Um Mundo (Sfârşitul unei lumi), alternează cu predilecţia sa pentru ocultism, cu un sentiment apocaliptic al catastrofei, care-l fac să se îndrepte, în ultimă fază, spre catolicismul copilăriei sale exprimat în História de Jesus şi în Senhora da Melancolia (Doamna Melancolie).

modifică Cesário Verde

Dar un alt poet, aproape din aceeaşi generaţie, pe atât de exact şi concis pe cât de difuz şi prolix era Fomes Leal, pare să fie într-adevăr un deschizător de drumuri în poezie. Cesário Verde (1855-1886), deşi împărtăşeşte idealurile „noii şcoli” şi ale agitaţiei republicane, este totuşi un poet singular şi fără înaintaşi, un poet a cărui influenţă se va face simţită abia mult mai târziu, poate şi pentru că opera sa a fost editată postum (O Livro de Cesário Verde, 1901).

El a reuşit, ca nimeni altul, să dea o expresie poetică realităţii obiective şi cotidiene. În opera sa coşul florăresei, pepenii, merele, lemnul pomilor, uneltele dulgherilor, străzile din Lisabona, vitrinele magazinelor, dimineţile de lucru şi nopţile luminate cu lămpile de gaz capătă frumuseţe şi sens. Toate acestea sunt redate într-o formă impresionant de exactă, fără emfază, cu aparentă impasibilitate, într-un limbaj care reuşeşte să fie cel mai curent. Poetul detestă abstracţiunile şi se simte fericit atunci când găseşte „materiale”, forme pe care ochii săi, mirosul său, mâinile sale le simt, şi care fac să-i „cânte” simţurile.

Cesário Verde este singurul poet portughez cu adevărat „realist” al secolului al XIX-lea, cu atât mai singular şi genial cu cât nu urma modele portugheze sau străine. Este adevărat că a învăţat câte ceva de la Baudelaire, dar poezia sa este la antipodul poeziei acestuia. Pentru poetul francez realitatea obiectivă nu era decât un pretext de a evada. Cesário refuza paradisele artificiale.